Nu v-am spus niciodata care este cainele meu preferat. O voi face astazi, aici, pe blog. Il cunosc de cand avea in jur de patru luni. Era destul de mare pentru varsta lui, iar mie imi era o teama cumplita de el. Nu intelegeam cum de un animal se poate bucura ca vede un om si cum de isi manifesta bucuria sarind pe el, gata sa il tranteasca la pamant. Si de ce imi prinde degetele cu dintii? ma intrebam in sinea mea, speriata. Imi placea de el, dar in acleasi timp ma si temeam. Tipam cand se apropia de mine, de parca ar fi fost vreun balaur cu sapte capete, nu un pui de caine dragalas, cu chef de joaca. Am crescut amandoi. El s-a mai civilizat intre timp (asta ca sa nu spun ca a fost, macar partial, dresat), iar eu am invatat sa deosebesc un caine rau de unul jucaus. Cu toate astea, uneori inca ma mai ia prin surprindere si ma sperie cand sare ca nebunul pe mine, bucuros ca ma vede. E cainele meu preferat, poate si pentru ca e unul dintre putinii caini cu care am interactionat, pe care l-am mangaiat si care nu m-a latrat. Acum are un an si o luna. Poate cand va mai imbatrani si va fi mai potolit, voi putea sa il scot si eu la plimbare. Deocamdata e greu de stapanit. Vrea sa fuga dupa copii, dupa pisici, dupa vrabii, dupa frunze, dupa tot ce misca. Ii place atat de mult sa see joace, ca e in stare sa se distreze chiar si numai alergand dupa propria sa coada. :))) E cainele meu preferat si nu
cred ca un altul l-ar putea inlocui vreodata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu